Loren Goldner



Conjunctura: capitalismul mondial de la căderea sistemului Bretton Woods



Notă introductivă (august 2000): Articolul de faţă a fost scris în toamna lui 1976 şi publicat în primăvara lui 1977 în revista de scurtă durată şi de puţini regretată Strategy. El este depăşit şi întregit conceptual de „Remaking of the American Working Class” [Reconstruirea clasei muncitoreşti americane], măcar în sensul că scrierea sa a avut loc înainte ca eu să descopăr „capitolul 6, nepublicat”, al volumului I al Capitalului lui Marx şi regîndirea istoriei capitalismului implicată de distincţia dintre acumulare „extensivă” şi acumulare „intensivă”. Cu toate astea, pun la dispoziţia cititorilor acest articol pentru că el conţine material empiric despre perioada de după 1945, material care n-a fost inclus în întregime în „Remaking...”.



  1. Ascensiunea şi prăbuşirea sistemului Bretton Woods, 1944-1971/1973



În august 1971, preşedintele de atunci al Statelor Unite, Nixon, dizolva în mod unilateral sistemul Bretton Woods, care, începînd cu 1944, reglementase ratele internaţionale de schimb valutar. Acest act a fost deznodămîntul unei istorii care a început în ultimele faze ale celui de Al Doilea Război Mondial, o dată cu crearea unilaterală a sistemului respectiv de către Statele Unite. Dacă anumiţi observatori mai puţin instruiţi au vrut să vadă în acest eveniment năluca unei reveniri a „rivalităţii interimperialiste”, ei n-au făcut decît să semnaleze lipsa lor generală de comprehensiune faţă de perioada care tocmai s-a terminat şi, a fortiori, ignoranţa lor în ce priveşte perioada care tocmai începea. Decesul „imperiului american”, a cărui ascensiune şi declin constituie istoria capitalismului din secolul al XX-lea, nu înseamnă dispariţia unei singure puteri capitaliste în favoarea altora; el reprezintă decesul sistemului capitalist mondial pur şi simplu. Comprehensiunea acestui deces cere totuşi o scurtă trecere în revistă a procesului prin care s-a ajuns aici.

În 1913, Rosa Luxemburg şi discipolii ei analizaseră stagnarea economică din perioada 1907-1913 ca pe un semn că sistemul capitalist a atins limitele expansiunii sale „paşnice” şi că orice dezvoltare ulterioară a producţiei capitaliste va putea avea loc doar în detrimentul uneia ori a mai multora dintre puterile capitaliste existente. Această analiză a fost confirmată un an mai tîrziu o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, un război purtat tocmai pentru reîmpărţirea teritoriilor cucerite de puterile imperialiste pe parcursul perioadei de expansiune colonială dintre 1870 şi 1914. În calitate de sistem mondial, sistemul capitalist a intrat în „cercul infernal” depresiune-război-reconstrucţie, prin care a mai trecut deja de două ori şi în care intră acum pentru a treia oară. Sistemul a ajuns într-o fază de declin: a devenit incapabil să mai dezvolte forţele de producţie mondiale. Războiul mondial care a inaugurat era declinului capitalist s-a terminat prin prima revoluţie victorioasă a clasei muncitorilor din întreaga istorie şi prin insurecţii ale aceleiaşi clase peste tot în Europa şi în Asia.

Deşi Primul Război Mondial a fost „cîştigat” nominal de puterile Antantei, el fusese de fapt cîştigat de Statele Unite singure, care în anul 1918 au ajuns ca aliaţii să-i datoreze 12 miliarde de dolari de pe urma răboiului şi să deţină, totodată, singurele rezerve din lume capabile să finanţeze reconstrucţia continentului. Dacă imperiul englez şi cel francez au rămas nominal intacte ca rezervaţii de pradă ale respectivelor ţări, hegemonia economică internaţională a trecut indisputabil în mîinile Statelor Unite. Statele Unite au fost cele care, printr-o considerabilă transfuzie de credit, au finanţat reconstrucţia Europei între 1921 şi 1929, pînă cînd colapsul reînnoit al pieţelor americane de capital a aruncat iar lumea într-o depresiune; ceea ce a condus în mod direct la cel de Al Doilea Război Mondial şi la consolidarea hegemoniei americane asupra lumii. Aceasta a fost hegemonia oficializată şi instituţionalizată în cadrul conferinţei din 1944 de la Bretton Woods, New Hampshire, printr-un sistem al ratelor de schimb fixe calculate pe baza unui dolar supraestimat şi bazat pe aur.

În faza de încheiere a reconstrucţiei mondiale din 1967-1968, o încheiere înregistrată fără întîrziere de contracţiile seismice ale sistemului monetar internaţional din acelaşi an, economia postbelică s-a bazat pe o expansiune fără precedent a creditelor centrate în jurul pieţelor de capital din Statele Unite şi, înainte de toate, în jurul activităţii tipografiilor de bani ale Trezoreriei S.U.A. Sistemul Bretton Woods a dat naştere unui triunghi mondial al comerţului; în cadrul acestuia, Europa Occidentală şi Japonia importau materiile prime care nu erau consumate nemijocit de Statele Unite şi le exportau iar, în formă prelucrată, pe piaţa americană, în schimbul surplusurilor mereu sporite de dolari, acumulate în băncile centrale ale lumii timp de două decenii. Acest sistem multietajat, prin care Statele Unite prădau materiile prime şi forţa de muncă din Lumea a Treia şi din Europa Occidentală, a fost baza întregii expansiuni capitaliste postbelice, cu costul social al unei regresiuni planetare a cărei profunzime statisticile le pot prezenta doar ca prin ceaţă. Sistemul „a funcţionat” doar cît timp titlurile de hîrtie emise de Trezoreria Statelor Unite şi acumulate în băncile centrale din Europa şi Japonia nu s-au dovedit a fi mult prea împovărătoare pentru economiile interne ale ţărilor respective. Finanţate pe fundalul unui dolar supraevaluat, deficitele cronice înregistrate între 1950 şi 1972 de balanţa de plăţi americană au fost tolerate doar fiindcă piaţa internă din Statele Unite constituia o importantă piaţă de desfacere pentru produsele naţiunilor producătoare de surplus şi, de asemenea, pentru că un faliment al dolarului şi al pieţelor americane de capital, împreună cu prăbuşirea comerţului mondial care i-ar fi urmat, ar fi aruncat în gol şi restul lumii capitaliste. Cît timp dolarul rămîne moneda internaţională de rezervă, lumea capitalistă se află în mîinile viabilităţii economice interne a economiei americane şi a deciziilor strategice din cadrul pieţei new-yorkeze de capital şi al Sistemului Federal de Rezerve. Chestiunea balanţelor comerciale americane, pozitive sau negative nu contează, a fost una pur secundară atîta timp cît restul lumii trebuia să accepte drept plată pentru bunuri şi servicii un dolar a cărui natură supraapreciată a constituit, deja în sine, o cheltuială permanentă aşezată pe spinarea forţei de muncă din cadrul economiilor respective. Ritmul economiei mondiale a fost în cele din urmă sincronizat cu starea de sănătate sau de boală a economiei interne americane – de aici vizitele umile, la intervale scurte, pe care şefii de stat din Marea Britanie, Franţa, Germania şi Japonia le-au făcut în S.U.A. în 1975, pentru a insista pe lîngă Ford şi Rockefeller ca acestea să aplice o reflaţie.

De-a lungul perioadei postbelice, economia internă americană a funcţionat, de fapt, be aceeaşi bază. Restructurarea aparatului Guvernului Federal în perioada Roosevelt (care a însemnat, la rîndul ei, o lărgire a administrării etatist-militariste a economiei, introdusă de Wilson în timpul Primului Război Mondial – o cotitură pe care Luxemburg a caracterizat-o, cu clarviziunea ei obişnuită, ca fiind tendinţa dominantă a fazei de declin a capitalismului) a fost rezultatul exclusiv al metamorfozei statului în era declinului capitalist. Fenomenul „deficitului bugetar”, care şi-a făcut apariţia ca bază a politicii fiscale în 1933, n-a reuşit să constituie, în sine, o soluţie la Depresiune şi nici nu putea s-o facă. După o modestă recuperare în perioada 1934-1937, aceasta a implodat din nou în 1937-1938. Împrumuturile excesive pe care le-a făcut statul nu sînt singura cheie a „revoluţiei keynesiene” şi a naturii perioadei postbelice; lipseşte celălalt membru al ecuaţiei. Abia producţia şi desfacerea masivă de armament din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, respectiv reorganizarea ulterioară a unui sistem mondial al jafului, au putut furniza bogăţia efectivă prin care statul american şi-a putut finanţa pe o perioadă îndelungată o datorie publică în creştere permanentă, care a servit drept splint al întregii pieţe interne de capital din S.U.A.

Revoluţia keynesiană n-a fost decît aplicarea sistematică, la nivel de stat, a unei practici care a reprezentat o tendinţă a capitalismului încă de la începuturile sale: finanţarea unei progresii aritmetice a producţiei reale printr-o progresie geometrică a creditului financiar. Acest „deficit bugetar”, care reprezentase o practică a statului şi în era mercantilistă (respectiv în faza ascendentă a capitalismului), putea fi subvenţionată pe termen lung doar prin infuzia unui segment de bogăţie socială neplătită ori subapreciată dintr-un alt sector – la fel cum se întîmpla în secolul al XVIII-lea.

Cu toate astea, disoluţia unui ansamblu de raporturi economice nu are loc în mod mecanic, precum oprirea unui ceas. Deşi crize capitaliste ca acestea de acum sînt, fără îndoială, inevitabile, din raţiuni pe care le vom clarifica de-ndată, momentul în care vor avea loc ele şi configuraţia pe care o vor lua sînt, între anumiţi parametri, fasonaţi în mod decisiv de acţiunile politice ale forţelor sociale rivale. Nu există criză economică insolubilă pentru capitalism atîta timp cît puterea politică a clasei capitaliste rămîne intactă; dezvoltarea crizei, înainte şi după 1971, a fost eminamente condiţionată de asemenea factori politici.

Avînd în vedere această interacţiune dintre politică şi economie, e posibil, deşi nu neapărat necesar, ca această criză să ia înfăţişarea clasică a unor sincope capitaliste din trecut: devaluare masivă a tuturor valorilor pe hîrtie, colaps al producţiei şi şomaj în masă. Începînd cu 1914 şi, mai ales, cu 1933, desfăşurările din cadrul sistemului mondial sînt de aşa natură încît procesul prăbuşirii a fost şi poate fi instituţionalizat; succesul acestei instituţionalizări depinde de gradul de pasivitate cu care acceptă clasa muncitorilor şi aliaţii ei consecinţele falimentului. Cînd însă clasa muncitorilor intervine, fie pentru a rezista austerităţii, fie pentru a-şi prezenta alternativa la criză, aparatul politic şi economic al clasei capitaliste se mobilizează la unison de partea represiunii, iar „depresiunea controlată” poate fi confundată cu un faliment obişnuit.

Cazul Germaniei în perioada interbelică oferă un exemplu deosebit de edificator al dinamicii care se află la lucru astăzi în cadrul economiei mondiale văzute ca întreg. Capitalismul german, în calitatea sa de ultim capitalism industrial major apărut în Europa Occidentală înainte de Primul Război Mondial, a fost dintr-o seamă de raţiuni ţinut în afara sferei coloniale, atît de importantă în menţinerea pe linia de plutire a capitalismelor mai puţin productive din Marea Britanie şi Franţa. Ţelul urmărit de Germania în Primul Război Mondial a fost tocmai acela de reîmpărţi lumea aflată la dispoziţia mijloacelor capitaliste de jaf în acea perioadă. Războiul a fost finanţat intern prin vînzări masive de obligaţiuni guvernamentale, în mare parte către clasa mijlocie şi cea muncitorească. Plata obligaţiunilor scadente a depins cu totul de noile surse de bogăţie pe care le-ar fi asigurat o victorie germană. Cînd această victorie s-a văzut refuzată, finanţarea războiului a dus efectiv la faliment statul german. Cu toate astea, clasa capitalistă germană s-a putut mişca în direcţia soluţiei sale la această problemă (inflaţia de coşmar din 1923) abia după înfrîngerea proletariatului german în perioada 1918-1921. Decizia de a deposeda micii deţinători de obligaţiuni şi de a anula economiile clasei mijlocii şi a celei muncitoreşti din Germania, lichidînd totodată prin această operaţiune şi toate datoriile corporaţiilor, a fost posibilă numai după ce valul mişcărilor proletare din perioada imediat postbelică a fost neutralizată atît pe străzi, cît şi în fabrici. După ce s-a obţinut asta, recurgerea la tipografiile de bani şi deprecierea monedei, care a atins o valoare de patru miliarde de ori mai mică decît accea din 1914, s-au dovedit a fi ceva nepericulos şi chiar indispensabil.

Pe scurt, valorile pe hîrtie capitaliste nu sînt doar certificate de bogăţie; ele sînt relaţii sociale de producţie şi, concomitent, relaţii sociale de putere mijlocite de certificatele de bogăţie.1

Pentru a înţelege diminuările succesive ale producţiei, care au marcat criza generală a capitalismului pînă în prezent (1969-1971, 1973-1975 şi noua fază care va începe, cel mai probabil, în 1977-1978 – ea a început, de fapt, în 1980, n.m. – L.G.), e necesar să ne lămurim în privinţa erei postbelice a expansiunii capitaliste, în care ele au fost înfăptuite. Cu toate că, pentru cei care ştiau cum să le descifreze, simptomele crizei fuseseră deja prezente în problemele germinale împresurînd dolarul american la sfîrşitul anilor 1950, 1968 a fost anul hotărîtor în istoria capitalismului postbelic. Abia în 1968 s-a întîmplat că o intensificare calitativă a crizei monetare internaţionale a coincis cu o revenire făţişă a luptei dintre clase în sectorul capitalist avansat, cel mai remarcabil eveniment în acest sens fiind greva generală din mai-iunie în Franţa. Această triplă interacţiune dintre intervenţia politică şi economică a clasei muncitorilor, criza monetară şi ritmul producţiei reale reprezintă o condiţie sine qua non pentru comprehensiunea crizei în totalitatea ei.

Centrul expansiunii capitaliste din perioada 1945-1969 a fost economia S.U.A., la fel cum epicentrul colapsului de după 1968 a fost tot sectorul american. Dacă vom caracteriza economia americană din acest sfert de secol drept o economie militar-asistenţială, o vom face pentru că dezvoltarea acesteia e de neconceput fără acţiunea masivă a statului în calitate de cumpărător de armament şi de angajator în sectorul lucrărilor publice, cu o cheltuială care spre mijlocul anilor 1970 a ajuns să constituie 40% din PNB.2 În absenţa unei economii permanente de armament şi un program eficace de lucrări publice, care a dat de lucru unui segment considerabil al forţei de muncă, epoca postbelică, aşa cum s-a desfăşurat ea, ar fi fost inimaginabilă.

Această economie, în S.U.A. (nemaivorbind de consecinţele sale internaţionale), n-a fost deloc lipsită de tulburări interne. Înainte de 1969, creşterea capitalistă postbelică a fost de patru ori zguduită de recesiuni (1948-1949, 1954-1955, 1957-1958, 1960-1961); ele s-au terminat de fiecare dată printr-o reînnoire a producţiei de armament şi o cerere de capital american peste hotare, în zone în care creşterea încă avea loc. Ceea ce a caracterizat economia americană şi, într-o măsură tot mai mare, economia capitalistă mondială ca întreg a fost stagnarea ori chiar regresiunea investiţiilor productive.



  1. Mecanismul crizei: capitalismul în ascensiune şi în declin



A înţelege atrofierea investiţiilor productive în era de declin a capitalismului înseamnă a pătrunde în centrul mecanismului crizei capitaliste; înseamnă a înţelege capitalul ca dinamică autocontradictorie care e obligată să se extindă şi, de asemenea, să se contracte periodic pentru a putea supravieţui în calitate de capital.

Fenomenul prin care criza capitalistă se anunţă pe ea însăşi în practica efectivă, spre deosebire de tărîmul imaginar al unor universitari „marxişti” neokeynesieni (cf. Joan Robinson, Sweezy, Kalecki ş.a.), e o criză sistemică de lichidităţi: o penurie de bani gheaţă disponibili. Criza ia această formă pentru că trăsăturile producţiei sînt reglate de interacţiunea a două procese ireconciliabile: un proces de autolărgire a valorii (de partea capitalistului), procesul de valorizare, şi un proces de reproducţie lărgită a societăţii ca întreg. În faza de ascensiune a capitalismului, aceste două procese, deşi adesea întrerupte de prăbuşiri periodice, au coincis totuşi într-o lărgire simultană a valorizării capitaliste şi a forţelor productive globale. Fiecare depresiune a fost urmată de o nouă fază de lărgire, atît a procesului de valorizare, cît şi a procesului de reproducţie. În epoca de declin a capitalismului, cînd sistemul devine autofag, autolărgirea procesului de valorizare poate avea loc doar simultan cu o regresiune a procesului de reproducţie socială.

În oricare dintre fazele ei, criza capitalistă rămîne totuşi o expresie a faptului că societatea a devenit mult prea productivă; carevasăzică mult prea productivă pentru a persista în forma ei capitalistă. Ea supravieţuieşte în calitate de capitalism doar printr-o distrugere concertată a forţelor productive. Incapacitatea economiştilor procapitalişti de a surprinde acest proces rezidă în ideea falsă pe care o au despre bogăţie. Sporirea de bogăţie ce are loc într-o fază de prosperitate capitalistă devine o problemă pentru sistem deoarece ea începe să submineze tocmai gestionarea capitalistă a bogăţiei. O criză capitalistă, fie că ia forma unei depresiuni ori cea a unui război, e în chip esenţial o masivă lichidare de stoc, în care o mare parte a capitalului şi a forţei de muncă existente este distrusă pentru a face posibilă reluarea producţiei în context capitalist.

Originile problemei se află tocmai în aspectul cel mai progresist al capitalismului: progresul tehnologic şi creşterea productivităţii muncii. Pe măsură ce tehnologia avansează, într-o singură ramură de producţie sau în cadrul întregii industrii, ea ieftineşte costurile curente ale tuturor mărfurilor, inclusiv costurile curente ale mărfurilor numite „bunuri capitale”: utilaje, fabrici şi altele asemenea. Prin urmare, se dezvoltă un antagonism între costurile curente ale reproducţiei complexului tehnologic existent şi costurile istorice cerute de această reproducţie. Ceea ce iniţial reprezintă un avantaj pentru investitorul capitalist individual, repetat în mod dezordonat prin toate celelalte sectoare ale producţiei (i.e. egalizarea profitului), devine cu timpul un obstacol în calea expansiunii viitoare a sistemului sub forma unei creşteri X a activelor de capital fix total, supraevaluate în termenii reproducţiei curente. Productivitatea sporită a muncii obţinută prin competiţie tinde să scadă preţurile mărfurilor tocmai atunci cînd întregul complex tehnologic cere costuri istorice de rambursare tot mai mari, costuri ce reflectă niveluri de productivitate perimate şi depăşite. Asta e dominaţia nemijlocită pe care o exercită munca moartă asupra muncii vii şi a producţiei: munca din trecut a societăţii, materializată în utilaje supraevaluate, se autonomizează şi cere drept plată o porţiune a produsului social care depăşeşte costurile sale actuale de reproducţie. „Scăderea ratei profitului”, atît de răstălmăcită de „marxismul” oficial, e exprimată pentru capitalism tocmai în acest antagonism.

Felul în care se manifestă în practica efectivă acest fenomen, care este o expresie a contradicţiei fundamentale a modului de producţie capitalist, e ceva mai complicat. Clasa capitalistă ca întreg încearcă să-l rezolve prin traducerea costurilor istorice ale capitalului ei fix, perimat înainte de vreme ori subproductiv, în forma unor preţuri mai ridicate, rezistînd prin asta la impactul deflaţionar al creşterii productivităţii. Rezultatul unui asemenea operaţii, în condiţiile în care lumea s-ar compune doar din muncitori şi capitalişti, schimbul egal ar domni peste tot şi, pe deasupra, n-ar exista sistem de credite, ar fi celebra problemă a „răscumpărării”, răspîndită de anumiţi pseudomarxişti.

În practica efectivă totuşi, capitalismul rezolvă temporar această problemă în două moduri aflate într-o corelaţie profundă: prin lărgirea creditului şi printr-un proces de acumulare primitivă care injectează în sistem un segment de bogăţie provenind dintr-o sursă noncapitalistă (e.g. imperialism, pauperizarea claselor intermediare) sau, în cazul în care asemenea surse nu sînt la îndemînă, prin stabilirea unor raporturi noncapitaliste (i.e. schimbul inegal) între capital şi muncă în cadrul sistemului însuşi (fascism). Acumularea primitivă, departe de a fi un aspect trecător al capitalismului timpuriu, este, de fapt, o componentă necesară a oricărui sistem capitalist imaginabil, pentru că elementul „X” al capitalului fix supraevaluat trebuie subvenţionat printr-un input în sistem care nu e compensat la valoarea sa de reproducţie. În faza timpurie a capitalismului, acest „timp de muncă neplătită” a fost stors prin prădarea populaţiilor coloniale şi distrugerea ţărănimii europene. În capitalismul modern, el a luat forma unei prădări mai sistematice a resurselor umane şi naturale ale planetei prin imperialism, război şi fascism3, inclusiv aducerea forţată a salariilor sub nivelul costurilor de reproducţie ale clasei muncitoreşti.

Celălalt aspect necesar al practicii capitaliste efective, o practică mascînd antagonismul fundamental dintre potenţialul efectiv al forţelor de producţie curente şi supraevaluarea lor istoriceşte determinată, e lărgirea masivă a creditului. De partea clasei capitaliste, prin extinderea creditului către zona potenţialilor cumpărători, în anticiparea unei capacităţi viitoare de a plăti, sistemul de credite a fost utilizat pentru a sprijini aglomerările de capital fix supraevaluat, păstrînd firmele solvabile cînd activele lor de capital se învecheau sau se distrugeau în mod activ (e.g. Penn Central).

Efectul general al acestei strategii pe termen lung e acela de a mări în mod constant discrepanţa dintre reprezentarea „capitalistă totală” a bogăţiei şi bogăţia reală existentă în procesul reproducţiei sociale, o discrepanţă a cărei expresie iniţială e capitalul fix tehnodepreciat, dar care se răspîndeşte iute în întreaga societate prin sistemul de credite. Atîta timp cît această discrepanţă poate fi subvenţionată prin acumularea primitivă, procesul poate continua. Proliferarea creditului, nu doar sub forma împrumuturilor bancare, ci şi sub aceea a tuturor tipurilor imaginabile de titlurilor de avere capitaliste (acţiuni, obligaţiuni, acreditive, titluri de proprietate etc.), produce o cantitate tot mai mare de „profit” care nu e acoperit în bogăţie socială reală şi care, în măsura în care e obţinut prin metamorfoza sa în consum real sau investiţie reală, face manifestă o incapacitate tot mai mare a reprezentării pe hîrtie a bogăţiei sociale de a se realiza într-o bogăţie reală corespunzătoare. Pe scurt, inflaţie.

Bineînţeles, clasa capitalistă nu evaluează serioas această problemă; ea e cel mult în mod obscur conştientă de disparitatea dintre reprezentările pe hîrtie ale bogăţiei şi bogăţia reală, excepţie făcînd perioadele de criză extremă. Capitaliştii reacţionează doar prin a alimenta acestă problemă, adică prin lărgirea şi mai mare a creditului, respectiv intensificarea exploatării şi a acumulării primitive. O cantitate tot mai mare de hîrtii încearcă să-şi afirme îndreptăţirea la o parte din producţia reală, pînă cînd disparitatea devine prea mare şi, la un moment dat, în cadrul acestui proces, lanţul plăţilor se rupe şi întregul edificiu se prăbuşeşte. Un complex industrial grevat de datorii se confruntă cu o gamă de posibili consumatori înecaţi şi ei în datorii, controlaţi de un sistem de credite gata să pleznească. La prima ruptură a lanţului, rezultă o criză de lichidităţi, iar plata în bani gheaţă pentru producţia din trecut devine cea mai importantă cerinţă la nivelul fiecărei verigi.



TABELUL NR. 1



Răspunsul capitaliştilor la această întrerupere a fluxului de numerar, apărută pe fundalul unui bilanţ pînă mai ieri sănătos, e acela de a începe să caute înfriguraţi bani gheaţă, oriunde s-ar afla ei, şi să-i obţină mai ales prin lichidarea panicată a stocurilor. (Spectrul unei asemenea masive lichidări de stocuri a bîntuit sectorul capitalist avansat şi mai ales pe acela din S.U.A. spre sfîrşitul lui 1974 şi începutul lui 1975. Convergenţa inflaţiei scăpate de sub control, declinul brusc al producţiei şi al consumului şi o severă criză a creditelor au transformat conjunctura din 1974-1975 în proba la croitor a iminentului colaps definitiv care va avea loc în perioada 1977-1978.) Începe inversarea fatală a tendinţei inflaţionare precedente, iar preţurile intră tot mai iute într-o spirală descendentă. Cînd prăbuşirea deflaţionară se încheie, ceea ce înainte a fost ascuns ca tendinţă de profunzime a sistemului se materializează într-un fapt cît se poate de real: o gamă largă de mărfuri ieftinite sînt oferite la preţul curent de pe piaţă sau chiar sub acesta, pentru a amortiza valorile istorice, grevate de datorii, ale mijloacelor de producţie. În timp ce o parte importantă a acestor mijloace de producţie sînt vîndute rapid la licitaţie la preţuri micşorate în mod asemănător, problema sistemului ca întreg e totuşi aceea de a reporni producţia pe fundalul disproporţiei dintre bunurile constituind capitalul fix supraevaluat şi preţurile curente micşorate prin deflaţie ale mărfurilor. (Economistul capitalist al perioadei interbelice, Irving Fischer, a numit în mod corect acest fenomen: o criză de „deflaţie a datoriilor”.) Istoriceşte, în faza ascendentă a capitalismului, asta a avut loc prin a lăsa economia să intre în deflaţie pînă la un punct aflat sub costurile de reproducţie şi prin extinderea simultană a sistemului global în arii noi în care procesul de acumulare primitivă putea subvenţiona reluarea producţiei în centrul sistemului.



TABELUL NR. 2



Cu toate astea, în perioada modernă sistemul şi-a atins limitele istorice. Prin urmare, „lichidarea de stoc”, care în secolul al XIX-lea a însemnat eminamente o prăbuşire deflaţionară a valorilor pe hîrtie (fără a uita vreo de clipă efectele dureroase pe care le-au produs de partea populaţiei muncitoare şomajul prelungit şi salariile inaniţiei), a fost urmată de o creştere nouă, reală a forţelor productive. Capitalul distrus a fost mai ales unul pe hîrtie, dar împreună cu el au putrezit şi mărfurile din depozite. În faza de declin a capitalismului, ca o expresie a faptului că sistemul şi-a atins limitele istorice, capitalul real constant şi variabil trebuia distrus, iar asta a avut loc prin două „lichidări de stocuri” masive, cunoscute sub numele de Primul, respectiv Al Doilea Război Mondial. În absenţa unor noi surse viabile ale acumulării primitive, activele existente de capital şi forţa de muncă existentă a societăţii sînt singurele surse posibile de bogăţie în această autofagie a sistemului. Ceea ce capitalismul trebuie să distrugă, în ultimă instanţă, pentru a salva procesul de valorizare, fără de care n-ar mai fi capitalism, e tocmai productivitatea. Prin urmare, secolul al XX-lea a fost caracterizat de ciclul menţionat adineauri sub numele de prăbuşire sau depresiune, urmată de războaie mondiale, după care a venit o nouă perioadă de „reconstrucţie” în care capacitatea reproductivă a societăţii pur şi simplu s-a întors la niveluri anterioare ale şi ciclul s-a reluat din nou. Fascismul se prezintă drept forma politică din interiorul unei ţări prin care se realizează acumularea primitivă internă; războaiele de expansiune exprimă, la nivelul politicilor externe, aceeaşi nevoie a sistemului. Fascismul şi războiul mondial sînt cele două tendinţe inevitabile şi corelate ale capitalismului în faza sa de declin.

Pe baza acestei schiţe – rapide, recunosc – a mecanismului fundamental al crizei capitaliste, putem lumina evenimentele curente ale epocii contemporane în cadrul teoretic complet pe care ele le cer.



III. Natura expansiunii capitaliste postbelice



Expansiunea de după 1945 care a avut loc în S.U.A. şi în lume s-a bazat pe lărgirea creditului de către pieţele private de capital din Statele Unite şi, de asemenea, prin credite directe acordate de însuşi guvernul american. Economia americană a funcţionat la capacitatea ei deplină sau foarte aproape de aceasta în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, dar numai datorită unei creşteri uluitoare a datoriilor publice. Pentru a o salva de la depresiune, Europa ar fi trebuit să devină cumpărătorul produselor unei economii de război reconvertite la o producţie pe timp de pace. Planul Marshall n-a fost nimic altceva decît o asemenea lărgire a creditului cu scopul precis de a vinde Europei mijloacele reconstrucţiei sale, ceea ce a atras după sine tutela americană permanentă asupra blocului vest-european, pe care şase ani de război l-au deposedat de orice credit intern şi de o mare parte din capitalul său productiv. Prin mecanismele sistemului monetar internaţional creat la Bretton Woods, cantităţi considerabile din surplusul comercial al bunurilor americane, finanţate prin împrumuturi acordate de S.U.A. şi fixate într-un dolar supraevaluat, au fost acumulate în Europa Occidentală şi în Japonia. Totodată, graţie unei scurgeri masive de capital şi cheltuielilor pe care le presupunea încercuirea militară mondială a blocului sovietic, pe o perioadă de douăzeci şi trei de ani care a început în 1950, S.U.A. au avut un bilanţ negativ. Bunurile şi serviciile Europei Occidentale şi ale Japoniei au fost drenate atît prin „schimbul comercial inegal”, integrat sistemului monetar internaţional, cît şi prin acumularea, începînd cu sfîrşitul anilor 1950, a unui surplus inutilizabil de dolari, plătiţi pentru acele bunuri şi servicii. Astfel, dacă de la mijlocul anilor 1950 şi pînă în 1965 economia americană s-a bucurat de o perioadă de expansiune relativ lipsită de inflaţie, asta s-a întîmplat doar graţie exportării intensificate a inflaţiei în afara graniţelor prin mecanismul comerţului.

În pofida acestui aranjament, economia americană a intrat în recesiune în 1948-1949, dar a fost salvată de Războiului din Coreea; ea a mai fost ameninţată, apoi, în 1953-1954, dar a scăpat prin ultima „conversie” rapidă la producţia pe timp de pace. Efectele acestor desfăşurări nu s-au lăsat mult aşteptate, iar în 1957-1958 a avut loc a treia recesiune postbelică, de pe urma căreia investiţia productivă din S.U.A. nu s-a mai refăcut niciodată.4

TABELUL NR. 3



Capitalului american a început să mute masiv în străinătate, mai ales în Canada şi Europa Occidentală.5 Singura augmentare serioasă a investiţiilor de capital fix după recesiunea din 1957-1958 a fost boom-ul de investiţie de la mijlocul anilor 1960, legat de Războiul din Vietnam. Balanţa de plăţi americană a început să se deterioreze rapid, iar poverii de a finanţa un aparat militar mondial i se adăuga şi aceea a investiţiei indirecte şi directe. Partenerii comerciali din Europa Occidentală se puteau baza, deci, doar pe rezervele împuţinate de aur deţinute de Statele Unite. Tot spre sfîrşitul anilor 1950, acumularea dolarilor americani în străinătate a dat naştere unei aşa-numite pieţe a eurodolarilor, care a devenit o piaţă de capital supranaţională şi nereglementată, reflectînd inconvertibilitatea tot mai pronunţată a deficitului din cadrul balanţei de plăţi americane. Odată terminat procesul de reconstrucţie, canalizarea resurselor europene către Statele Unite se putea exprima, în economiile europene, doar ca inflaţie internă, iar în 1964-1966, de pildă, guvernul vest-german a fost silit să ia măsuri măsuri deflaţionare pentru a pune capăt puternicei tendinţe inflaţionare, ceea ce va fi dus în mod nemijlocit la recesiunea germană din 1966-1967, dînd semne tot mai clare că expansiunea postbelică se apropia de sfîrşit.



IV. Destabilizarea hegemoniei americane, 1968-1971



Războiul din Vietnam a accelerat în mod considerabil aceste tendinţe. Decizia guvernului american de a finanţa războiul prin lărgirea deficitului bugetar, şi nu prin austeritate imediată, echivalează cu a pasa nota de plată Europei şi Japoniei. Deturnarea unei porţiuni tot mai mari a economiei americane spre producţia de război n-a cerut doar importuri sporite de bunuri europene şi japoneze în cadrul consumului intern, augmentînd cu un drum surplusul de dolari care se acumulau în străinătate, ci a introdus, de asemenea, un nou factor, care a adus criza monetară în curs de formare la o primă cotitură: inflaţia internă americană – ceea ce scădea şi mai mult valoarea dolarilor supraevaluaţi din străinătate. Spre sfîrşitul lui 1967, în plină dezvoltare a producţiei de armament, rezerva de aur sărăcită a Statelor Unite se apropia vertiginos de valoarea minimă necesară de 25%. Depăşind această limită, guvernul Statelor Unite, cuiul de siguranţă al întregului sistem monetar capitalist, ar fi dat efectiv faliment.

Simultan, Marea Britanie, suferind de pe urma eforturilor de a păstra lira sterlină ca a doua rezervă monetară internaţională, nedispunînd de vasta reţea de intrări [inputs] care au menţinut economia americană pe linia de plutire, a fost silită să efectueze prima devaluare serioasă de după perioada imediat postbelică a unei monede naţionale majore. La fel, Germania de Vest, aflată după recesiunea provocată de măsurile financiare severe luate de Erhard în 1964-1966, abia începuse să-şi convertească prăbuşirea în rezultate vizibile (categoric minuscule în raport cu ce urma să vină). Aceasta a fost perioada în care, mai concertat în 1968, aliaţii postbelici ai Statelor Unite au început să reziste subordonării lor faţă de dificultăţile dolarului.

Cele mai importante dintre aceste eforturi au fost criticile aduse de regimul gaullist din Franţa, care din motive tradiţionale de politică externă, legate de poziţia Franţei ca putere intermediară, voiau o Europă eliberată de sfera de influenţă a unei superputeri, sub conducere franco-germană sau, dacă era necesar, doar franceză. Sub impactul unor investiţii americane tot mai considerabile în economia franceză (evenimentul izolat cel mai dramatic fiind achiziţia firmei franceze de computere Honeywell-Bull de către General Electric în 1964), de Gaulle a denunţat escrocheria americană a unui dolar supraevaluat, a acumulării de eurodolari, a unei economii de război americane menţinute prin prădarea instituţională a bunurilor şi serviciilor reale ale lumii şi, de asemenea, a diminuării lichidităţilor de care dispunea guvernul american. De Gaulle n-a ezitat să pună în legătură această jefuire a Europei Occidentale cu aventura americană din Asia de Sud-Est. Astfel, în 1963 de Gaulle a aplicat un veto împotriva propunerii ca Marea Britanie să devină membru al Pieţei Comune, denunţînd-o pe aceasta drept calul troian al Statelor Unite în Europa; în 1966, el a mai cerut şi retragerea tuturor forţelor militare americane de pe teritoriul francez, iar în perioada 1966-1968, împreună cu consilierul său economic, Jacques Rueff, a propus o reformă a sistemului monetar internaţional bazată pe reintroducerea etalonului-aur.

În timp ce poziţia internaţională a lui de Gaulle a fost subminată de greva generală din mai-iunie 1968, în care stabilitatea francului s-a volatilizat, iar succesorul lui de Gaulle, Pompidou, a fost silit să recurgă la FMI şi, în cele din urmă, să devalueze francul în toamna lui 1969, verbiajul francez despre dominaţia americană asupra Europei a fost exemplul cel mai strident al unei tendinţe care, în perioada 1968-1971, a încercat să stopeze tendinţa Statelor Unite de a-şi muta în străinătate instabilitatea economică. Această rezistenţă a luat forma unei campanii de exporturi japoneze şi germane pe pieţele interne americane, care în jurul anului 1970 a diminuat puterea unor fortăreţe tradiţionale ale economiei americane cum ar fi industria de automobile şi de produse electronice. La aceste exporturi s-au adăugat şi presiuni la adresa Statelor Unite, deşi nu atît de explicite precum cele ale lui de Gaulle, de a-şi rezolva harababura economică internă.6

Criza dolarului, care s-a înteţit în deceniul de dinainte de 1968, şi-a atins punctul culminant în luna martie a aceluiaşi an, cînd minimul de 25% al acoperirii în aur a dolarului a fost atins: tranzacţiile internaţionale în dolari au fost suspendate, iar pieţele financiare internaţionale au fost închise pentru negocieri de urgenţă între guvernele capitaliste majore. O gafă strategică din partea Statelor Unite ar fi putut provoca o panică financiară mondială şi o depresiune spontană; aşadar, Statele Unite şi-au anunţat pur şi simplu falimentul de facto prin “suspendarea” convertibilităţii aurului şi crearea unei pieţe de aur cu două niveluri, prin intermediul căruia guvernele vor cîştiga spaţiu de manevră pentru a menţine preţul aurului la 35 de dolari uncia, descurajînd astfel tot mai pronunţata recurgere la metale preţioase ca refugiu stabil în faţa crizei.7

Deficitul cronic din balanţa de plăţi americană, mobilizarea economiei interne americane pentru producţia de război, acumularea în străinătate a unor dolari depreciaţi vertiginos, sfîrşitul acoperirii în aur a dolarilor şi, în cele din urmă, creşterea serioasă a deficitului bugetar al guvernului Statelor Unite au creat, împreună, un dezastru internaţional. Mai mult, desfăşurările politice din 1968 au reuşit să arate, chiar dacă în mare parte inconştient, că limitele expansiunii postbelice au fost atinse. Aceste desfăşurări politice au accelerat, la rîndul lor, criza monetară. În mai-iunie 1968, în Franţa, clasa muncitorească a reapărut în forţă pentru a anunţa întoarcerea războiului de clasă deschis. Asta se întîmpla tocmai cînd sistemul bazat pe suprimarea acestui război îşi anunţa falimentul. Tot în rîndul desfăşurărilor amintite se află şi ofensiva Tet în Vietnam şi, de asemenea, prezenţa unui element mobilizator, care pînă la sfîrşitului anului îşi va fi produs efectele în mai multe ţări. Alegerea lui Nixon ca preşedinte al Statelor Unite la sfîrşitul lui 1968 a adăugat o ambiguitate suplimentară acestei situaţii. În primii doi ani ai preşedinţiei sale, Nixon fusese angajat de partea unor politici puternic deflaţionare, exprimată cel mai direct prin restricţii în ce priveşte creditele şi banii, precum şi de dorinţa sa de a echilibra bugetul federal. Roadele acestei tactici nu s-au lăsat aşteptate: Statele Unite au intrat în recesiune în primăvara lui 1969, iar bursa a căzut cu 30%. În primăvara lui 1970, falimentele Penn Central şi Lockheed, împreună cu o criză masivă a creditelor pe piaţa internă, au silit corporaţiile americane să pătrundă pentru prima oară masiv pe pieţele de eurodolari, ceea ce luminează bine, chiar dacă în felul cel mai brutal, situaţia.

Această penurie fără precedent de lichidităţi din 1969-1970 şi obligaţia administraţiei Nixon de a-şi schimba complet strategia pentru a salva corporaţiile falimentare prin transfuzii de credit din rezerva federală au scos la iveală un aspect al crizei care a trecut pînă atunci neobservat: rolul statului nu doar în calitate de creditor de ultimă instanţă abstract, ci şi ca girant direct de lichiditate pentru un număr tot mai mare de corporaţii înglodate în datorii şi furioase, dintre care Penn Central a fost cazul cel mai bătător la ochi. Intervenţiile statale în chestiuni financiare şi legate de credite sînt ultimul punct de sprijin al activelor de capital total fix supraevaluat din sectorul privat, iar limita subvenţionărilor de către stat a falimentelor depinde de lichidităţile de care dispune acesta. Şovăielile lui Nixon – poziţia sa iniţial monetaristă şi încrederea pe care a acordat-o, timp de aproape doi ani, leacurilor băbeşti propuse de “băieţii de la Chicago” ai lui Friedman, pentru a descoperi mai tîrziu, în ajunul lui august 1971, că este de fapt un “keynesian” –, n-au fost doar manevre politice (deşi ele au fost, desigur, şi aşa ceva), ci reflectau în primul rînd Scylla şi Charybda strategiilor de credit capitaliste pe timp de criză. Aceste strategii oscilau între nevoia de a aplica frîne monetare unei inflaţii în creştere rapidă şi, de cealaltă parte, pericolele imediate vizînd sistemul de credite şi lichidităţile unui sistem ciuruit de datorii, creat tocmai prin asemenea măsuri. Recesiunea din 1969-1971 (în ea însăşi nesemnificativă în raport cu fazele ulterioare ale scăderii economice) i-a silit pe Nixon şi clasa capitalistă să-şi dea seama că jocul practicat de ei e unul periculos şi, înainte de toate, că e necesară o gestiune a depresiunii odată ce ea a fost recunoscută ca inevitabilă. În 1969-1971, clasa capitalistă internaţională a conştientizat în primul rînd posibilitatea ca, prin erori strategice în privinţa calendarului, depresiunea să se declanşeze prea devreme şi, drept consecinţă, a descoperit că ea poate fi planificată în aşa fel încît să aibă loc pe terenul politic cel mai propice. În dreptul acestui punct, sfera “politicii” şi cea a “economiei” converg încă o dată; instrumentele strategice combinate ale statului capitalist apar ca leviere nemijlocite prin care burghezia poate încerca să gestioneze derularea generală a unei crize, oricît de puţină ar fi priceperea sa în privinţa forţelor fundamentale aflate la lucru într-o asemenea situaţie.

Fără-ndoială, decizia lui Nixon de a produce o reflaţie la începutul lui 1971 a făcut parte din strategia sa pentru a fi reales, iar dezastrul ulterior produs de o asemenea augmentare viguroasă a rezervelor de bani şi a facilitării creditelor, combinat cu deficitul federal de ordinul a 35 de miliarde de dolari, n-a făcut decît să toarne ulei pe focul pe care austeritatea din 1968-1970 a încercat să-l stingă. Cînd Statele Unite erau pe punctul de a declara un deficit (pînă la acea dată) record în balanţa de plăţi şi inflaţia a atacat economia internă, criza monetară internaţională a reînceput în forţă, iar în mai 1971 ţările CEE au fost obligate să-şi ajusteze concertat monedele în funcţie de dolar, după ce băncile lor centrale au irosit importante rezerve valutare pentru a menţine ratele de schimb în limite rezonabile. Evident, capacitatea şi dorinţa băncilor centrale europene de a aduce acest serviciu a fost una limitată, iar sistemul ratelor fixe a trebuit să fie înlăturat.



V. Contraofensiva lui Nixon, 1971-1973



Discursul de pe 15 august 1971 al lui Nixon a fost răspunsul american la presiunile europene şi japoneze pentru reforma sistemului monetar internaţional. Nixon a despărţit în mod oficial dolarul de convertibilitatea sa în aur (cu toate că asta s-a obţinut deja de facto încă din martie 1968) şi a ridicat preţul oficial al aurului la 42,22 dolari uncia. Astfel, el a permis dolarului să fluctueze. Trîntind, pe deasupra, o taxă de import de 10% pe majoritatea mărfurilor străine, Nixon a obţinut, în avantajul economiei interne americane, o devaluare a dolarului cu 32% în raport cu rivalii săi majori, marca germană şi yenul. Simultan, el a devaluat astfel, dintr-o singură mişcare, dolarii (estimaţi a fi 61 de miliarde) din trezoreriile diverselor bănci centrale străine [completare august 2000: se estimează că datoria externă totală a Statelor Unite e de 1,5 trilioane de dolari], precum şi toate datoriile internaţionale stabilite în dolari. Corul şovinist în favoarea unor taxe pe mărfurile europene şi cele japoneze, cor ce s-a făcut auzit în 1970-1971, a fost redus la tăcere, iar asta fără impunerea unei taxe unice. Nixon anunţa lumea că economia mondială fie va accepta, cu sau fără Bretton Woods, tutela dolarului, cerinţele de lichidităţi ale industriei americane, costurile exportate ale războaielor americane, respectiv fluctuaţiile în ratele dobînzilor şi de discount ale Băncii Federale de Rezerve, fie se va pregăti pentru o depresiune imediată.



TABELUL NR. 4



Măsurile luate de Nixon pentru a produce o reflaţie în economia americană după august 1971 i-au adus realegerea ca preşedinte şi au dat curs aşa-numitului “boom Nixon” din 1971-1973. Ele au adus, de asemenea, niveluri record ale inflaţiei în economia americană, cu agravarea ulterioară reînnoită a ratelor de schimb fixe ale “Acordului de la Smithsonian” din decembrie 1971, care a început să se prăbuşească în februarie 1973, cînd banca centrală vest-germană a cheltuit 6 miliarde din rezervele sale de dolari (pe care le avea, cum se ştie, din belşug) pentru a menţine paritatea dolarului. Evident, fără niciun rost. Ultima încercare de a păstra rate de schimb internaţionale fixe a fost aruncată la gunoi, iar economia mondială a intrat în epoca ratelor fluctuante, care se vor materializa, bineînţeles, în prăbuşirea finală a producţiei şi a comerţului.

În timp ce de-a lungul întregii perioade interbelice, conjuncturile diverselor economii naţionale au rămas întrucîtva locale, deşi organizate toate în jurul lărgirilor şi a fluxurilor de capital venind din sectorul american, “boomul Nixon” din 1971-1973 şi inflaţia mondială ce i-a urmat au pus economia mondială în obezi. Creşterea preţului alimentelor în primăvara lui 1973, împreună cu prăbuşirea Acordului de la Smithsonian, a fost următorul semnal de alarmă că situaţia scăpa de sub control. Loviturile combinate suferite de economia europeană şi de cea japoneză din partea administraţiei Nixon au început să-şi ceară preţul inflaţionist chiar în acele sectoare. La începutul lui 1973, tocmai cînd Nixon anunţa “Anul Europei”, autorităţile fiscale germane au aplicat măsuri interne stringente în ce priveşte creditele, care au avut ca rezultat, în vara aceluiaşi an, un val de falimente stil-“Penn Central” în industria germană de construcţii. Aceste măsuri au dominat pînă în iunie 1974, cînd prăbuşirea băncii Herstatt aproape că a închis pieţele financiare europene.

Lovitura de graţie a contraofensivei americane împotriva CEE şi a Japoniei a fost criza de ţiţei din octombrie 1973. Cvadruplarea preţului ţiţeiului a avut ca efect instantaneu îngenuncherea Japoniei, a Italiei şi a Marii Britanii, respectiv exercitarea unei presiuni considerabile asupra economiei germane şi a celei franceze. În realitate, economia americană a fost atinsă cel mai puţin dintre toate, iar avantajul relativ pe care l-a obţinut astfel împotriva celorlalte ţări industriale majore a reprezentat încă o contribuţie la reafirmarea hegemoniei, pe care evenimentele din perioada 1968-1971 au pătat-o.

Efectele produse de criza ţiţeiului au fost simţite aproape simultan în toată Europa, unde producţia reală şi-a atins apogeul în octombrie 1973. Creşterea ratelor dobînzilor la niveluri record a consolidat strîmtoarea de lichidăţi în care se afla industria şi toate ţările s-au grăbit să încheie acorduri bilaterale cu diversele ţări OPEC pentru a-şi asigura balanţa comercială şi accesul la ţiţei. Totodată, Marea Britanie şi Italia au fost forţate să recurgă la fondul pentru ţiţei al FMI, iar posibilitatea ca instituţiile de credit internaţionale aflate sub controlul Statelor Unite să dicteze măsuri nemijlocite guvernelor CEE, dacă a fost înainte niţel destabilizată, şi-a reintrat ferm în drepturi. În august 1974, cînd Italia era pe punctul de a fi insolvabilă în ce priveşte datoriile sale externe, Germania şi restul CEE n-au avut niciun fel de dificultăţi în a impune condiţii de austeritate internă, de care au avut nevoie pentru a obţine un împrumut de 2 miliarde de dolari.



VI. Reflaţia mondială şi depresiunea controlată, 1973-1976



Scăderea înregistrată de volumul comerţului mondial între octombrie 1974 şi martie 1975 a fost de ordinul a 20%. Rata prăbuşirii comerţului în economii dependente de exporturi, cum ar fi Germania de Vest, a fost aproape de 40%. În mai 1975, cînd administraţia Ford a anunţat un program de reflaţie bazat pe (atunci) cel mai mare deficit federal din istoria pe timp de pace, a fost clar că fără o strategie de reflaţie, internaţională şi concertată, condusă de Statele Unite, boomul “bazat pe exporturi” (în realitate: exporturi către Statele Unite), pe care purtătorii de cuvînt din întreaga lume îl anunţau cu încredere publicului lor, nu se putea materializa. În toamna lui 1975, Statele Unite, Japonia, Germania de Vest şi Franţa au început reflaţia, iar spectrul crizei de lichidităţi s-a înălţat încă o dată asupra pieţelor financiare internaţionale. Odată cu invadarea fără precedent a pieţelor de către sectorul public, capacitatea corporaţiilor de a folosi acele pieţe pentru investiţiile necesare redresării a fost pusă sub semnul întrebării. O nouă penurie de lichidităţi, similară crizei americane a creditelor din 1969-1970 ori pieţei financiare îngustate din 1973-1974 în Germania, părea posibilă la scară mondială. Această situaţie a fost evitată totuşi prin simplul fapt că nu existau investiţii private în sectorul capitalist avansat.



TABELUL NR. 5



În acest context, a apărut o nouă problemă, care a ridicat, la rîndul ei, noi întrebări în legătură cu viitorul sistemului: tocmai cînd guvernele împrumutau masiv, cu rate ale dobînzilor record din punct de vedere istoric (vezi mai sus), îngustarea producţiei şi restrîngerea angajărilor le secătuia baza de impozite şi, deci, capacitatea de a-şi amortiza datoriile tot mai mari.

Solvabilitatea statului e veriga finală în lanţul lichidităţii capitaliste. Dacă statul poate acoperi datoriile corporaţiilor private – cum a făcut guvernul american în cazul Penn Central sau cum au făcut, fără zarvă, cu începere de la prăbuşirea băncii Herstatt, autorităţile băncii centrale vest-germane în cazul mai multor bănci ameninţate sau guvernul britanic şi cel francez atunci cînd fie au subvenţionat corporaţii aflate în pragul falimentului, fie le-au naţionalizat preluînd schemele lor de datorii – un faliment efectiv şi masiv de tipul celor clasice poate fi evitat. Odată însă cu creşterea datoriilor statului, serviciul datoriilor publice devine o problemă gravă, iar capacitatea statului de a acţiona în continuare drept creditor de ultimă instanţă e pusă sub semnul întrebării. Costurile statului cresc odată cu erodarea bazei sale de impozitare. Cînd punctul ireversibilităţii e atins, statul nu va avea altă opţiune decît aceea de a bani fiduciari pentru a lichida datoriile din cadrul economiei (şi, odată cu ele, producţia), iar asta se întîmplă fie printr-o inflaţie lăsată de capul ei, fie printr-o deflaţie controlată, în care falimentele sînt pur şi simplu refinanţate şi lăsate să se consume încet. Oscilaţiile guvernelor din sectorul capitalist avansat s-au mişcat între aceşti doi poli, dar n-au atins încă niciuna dintre aceste extreme. Însă atîta timp cît, cum spunea un analist burghez, “problema e aceea a excesului de datorii, iar soluţia aceea a creşterii datoriilor”, încercările de a reglementa criza prin măsuri monetare şi credite nu vor dispărea, pentru că problema fundamentală nu poate fi atacată de un guvern capitalist. Tocmai în punctul acesta, echilibrul politic de forţe, determinat mai ales de răspunsul pe care-l dă crizei clasa muncitorească, devine crucial.

Întrebarea reală legată de prăbuşirea mondială din 1973-1975 e nu de ce a avut ea loc, căci a fost în mod clar rezultatul întregii perioade care a precedat-o, ci de ce n-a fost mai gravă. Factorii principali care au împiedicat o prăbuşire instantanee, definitivă a comerţului mondial au fost:

  1. lichidităţile rămase ale sistemului, graţie în primul rînd încetării, practic, a investiţiilor în bunuri capitale. Pentru prima oară de la cel de Al Doilea Război Mondial încoace, proporţiile de lichidităţi ale corporaţiilor nonfinanciare din Statele Unite (în mare, proporţia dintre banii gheaţă disponibili şi datoria totală), s-au îmbunătăţit de fapt în 1975, odată ce combinaţia dintre inflaţie şi încetarea investiţiilor vor fi permis firmelor să-şi reducă din datorii şi să-şi refacă lichidităţile (care au atins cotele istoriceşte cele mai joase în perioada precedentă). În ecuaţie cu acest fenomen şi, de fapt, în complementaritate nemijlocită cu acest picaj în achiziţionarea de capital fix, s-a aflat capacitatea statului, mai ales în Statele Unite, Franţa, Germania şi Japonia, de a lansa programe reflaţioniste, fără a apela excesiv la imprimarea de bani fiduciari ori la falimentarea pieţelor de capital privat.

  2. lărgirea în progresie geometrică a comerţului între sectorul capitalist avansat luat ca întreg şi ţările din OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Ţiţei), respectiv cele din blocul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Volumul total al acestor două canale comerciale a echivalat cu 10% din exporturile americane şi 8% din cele europene, în comparaţie cu 6%, respectiv 7,5% în perioada 1970-1973. Inseparabilă de această transformare în ce priveşte tiparele de comerţ, a fost vînzarea unor cantităţi fără precedent de armament atît ţărilor OPEC, cît şi celor non-OPEC din Lumea a Treia.8



TABELUL NR. 6

  1. cheia “succesului” înregistrat de reflaţia din 1975 nu e totuşi nici amplificarea comerţului cu ţările OPEC şi CAER, nici structura uşor îmbunătăţită a datoriilor din industrie. Ea e dată mai degrabă de caracterul concertat şi fără precedent al restricţiilor afectînd nivelul de trai al clasei muncitoare şi reproducţia socială efectivă. Acest lucru se poate vedea clar în scăderea serioasă a salariilor, care a devenit posibilă prin şomajul în masă, accelerarea şi raţionalizarea forţei de muncă angajate, respectiv prădarea intensificată a stocului de capital existent, care este reversul încetării investiţiilor de capital.

  2. Prădarea sporită a ţărilor din Lumea a Treia neintegrate în OPEC. Creşterea preţului ţiţeiului, în toamna lui 1973, la unul de patru ori mai mare a distrus poziţiile economice fragile ale ţărilor din Lumea a Treia, care nu dispuneau de exporturi de mărfuri pentru a acoperi cheltuielile suplimentare. Această situaţie a fost compensată într-o oarecare măsură de o scumpire a tuturor materiilor prime în perioada 1973-1974, dar, începînd cu prăbuşirea producţiei industriale în sectorul avansat şi diminuarea cererii de materii prime care i-a urmat, preţurile multora dintre aceste mărfuri au scăzut drastic. Drept consecinţă, ţările din “Lumea a Patra” au un înregistrat un deficit enorm, care putea fi acoperit doar printr-o infuzie masivă de credit dinspre băncile americane şi vest-europene, pline de temeri în privinţa unei incapacităţi definitive a acestor ţări de a-şi plăti pînă şi datoriile precedente.



TABELUL NR. 7



Incapacitatea multor ţări de a subvenţiona importuri corespunzătoare de alimente, imediat după escaladarea preţului ţiţeiului, le-a adus pe marginea prăpastiei, iar foametea în masă a apărut ori s-a intensificat în Burkina Faso, Etiopia, Bangladesh, India şi Indonezia, în timp ce alte milioane de oameni au fost siliţi să trăiască sub nivelul nutriţional minim peste tot în Lumea a Treia. Gradul acestei sărăcii, care apare în presa capitalistă în primul rînd în cadrul speculaţiilor despre “capacitatea de a plăti” a diverselor ţări care cer ajutoare pentru a rezolva problema alimentaţiei, e un alt aspect “noncantitativ” al crizei, un aspect ce menţine sistemul solvabil la scară mondială. Bidonvilurile din Dacca, Jakarta sau Lima apar, în abstracţiile procesului de valorizare, drept bilanţuri contabile instabile în apartamentele de lux din Londra sau din sudul Manhattan-ului.

  1. Reciclarea de petrodolari şi investiţiile OPEC în sectorul avansat. În perioada 1973-1974, spectrul haosului monetar internaţional şi constrîngenrile insuportabile ale sistemului bancar internaţional au apărut ca urmare a proliferării peste noapte a depozitelor bancare de miliarde de “petrodolari” în băncile din New York, Londra şi Frankfurt. Odată cu achiziţionarea unor mari cantităţi de acţiuni minoritare emise de marile corporaţii din sectorul avansat de către Iran (Krupp Steel, 1974), Kuweit (Mercedes Benz, 1975) şi mai recent Libia (Fiat, decembrie 1976), strategia OPEC s-a reorientat către investiţii pe termen lung în stabilitatea sectorului capitalist avansat.

În perioada 1974-1976 a apărut tendinţa ţărilor OPEC şi, cel mai important, aceea a Arabiei Saudite ca, dincolo de depozite peste noapte în conturile băncilor europene, să treacă la investiţii pe termen lung în cadrul producţiei occidentale. În 1974, depozitele bancare OPEC, împreună cu plasarea de bani în pieţele financiare, au atins 39,8 miliarde de dolari, în comparaţie cu 17,1 miliarde în investiţiile pe termen lung; în 1975, odată cu reducerea consumului de ţiţei pe plan global şi intensificarea investiţiilor pe pieţele interne (e.g. Iran), aceste sume s-au redus la 13,2 miliarde, respectiv 18,9 miliarde, indicînd atît o serioasă restrîngere a surplusului, cît şi o schimbare de accent.

Chilipirul care i-a căzut OPEC-ului odată cu creşterea cererii de ţiţei din 1974, deşi rezolva problema ridicată de creşterea iniţială a preţului, şi anume deprecierea cîştigurilor rezultată din inflaţia americană, n-a făcut decît se creeze o problemă la un nivel mai înalt pentru cei mai mari producători de ţiţei (Iran, Saudi Arabia), atunci cînd era vorba de a se confrunta cu chestiunea plasării fondurilor. Tendinţa tot mai accentuată de a investi în producţia în curs indică, mai ales în cazul Arabiei Saudite, o dorinţă de a salvgarda valoarea posesiunilor lor prin sprijinirea economiilor occidentale, a căror prăbuşire ar evapora în decurs de douăzeci şi patru de ore valoarea depozitelor bancare ale producătorilor de ţiţei.9



TABELUL NR. 8



VII. Contraatacul clasei muncitoreşti: futilitatea rezistenţei “militante” tradiţionale



De la intensificarea crizei în perioada de după 1973, clasa muncitorilor n-a reuşit să reducă măsurile de austeritate în niciuna dintre ţările capitaliste majore. Doar în Marea Britanie, înainte ca partidul laburist să se grăbească a rezolva el situaţia, grevele minerilor din 1972 şi 1974 au reuşit să paralizeze temporar măsurile guvernamentale în favoarea stabilizării prin ciuntirea salariilor. Totuşi, de la venirea la putere a guvernului laburist în februarie 1974, pentru a obţine tocmai o asemenea stabilizare, birocraţiile sindicale britanice (sprijinite “critic”, practic, de toată stînga britanică) au mobilizat membri sindicatelor în favoarea unor reduceri de salariu de tip “contract social”, iar reducerile masive ale bugetului guvernamental au fost realizate sub supravegherea Fondului Monetar Internaţional, doar pentru a confirma că în asemenea perioade “sacrificii egale” înseamnă, de fapt, picajul abrupt descris de nivelul de trai al clasei muncitorilor.

Evenimentele din 1975-1976 din Argentina, oricît de particulari ar apărea parametrii locali ai crizei, reprezintă, de fapt, paradigma a ce li se va întîmpla naţiunilor din sectorul avansat în următorii cîţiva ani, cu Marea Britanie şi Italia aflate acum în centrul atenţiei. Nu are prea mare importanţă că, în ce priveşte creditul lor internaţional, aceste ţări pot fi sprijinite o vreme prin transfuzii de credit la o scară de care Argentina nu dispune; asta e pur şi simplu o chestiune de scară şi de calcule politice internaţionale a consecinţelor prăbuşirii în asemenea ţări. În Argentina, din cauza situaţiei politice de remiză între stînga şi dreapta mişcării corporatiste, creată în 1973-1975 sub conducerea demagogului bonapartist Juan Peron şi vizînd metoda optimă prin care austeritatea să fie impusă clasei muncitoreşti argentiniene, respectiv din cauza incapacităţii ulterioare a peronismului de a ţine în şah mişcarea muncitorilor, economia argentiniană prezenta în mijlocul verii lui 1975 cîteva trăsături relativ simple, cu valoare universală: deficite cronice în balanţa de plăţi, inflaţie vertiginoasă de ordinul a 75-100% pe an, o monedă care se deteriora, 10 miliarde de dolari datorii externe şi o mişcare muncitorească organizată care încerca, nu fără succese pe termen scurt, să ţină piept inflaţiei. Într-o asemenea situaţie, restaurarea creditului internaţional şi al monedei argentiniene s-a putut reduce la o exigenţă foarte simplă, dar ea ar fi şubrezit şi ultimele puncte de sprijin ale “experimentului” peronist din perioada anterioară: zdrobirea clasei muncitoreşti. Programului de austeritate sever, anunţat de guvernul lui Isabel Peron în iulie 1975, clasa muncitorilor argentinieni i-a răspuns în august cu o grevă generală care a reuşit să obţină creşteri salariale de 50-100% pentru toţi muncitorii. Spre finele lui 1975, întrucît mişcarea muncitorească n-a prezentat nici o alternativă reală la ordinea capitalistă, inflaţia a atins niveluri de 200-300%, a avut loc o masivă migraţie de capital, iar lovitura de stat militară din martie 1976 a fost, practic, un deznodămînt anticipat.

Fără variaţiuni esenţiale considerabile, asta e paradigma pentru întreaga lume capitalistă în viitorul relativ apropiat.10

Fără a fi de proporţiile inflaţiei “latinoamericane”, situaţia în care se află astăzi Italia şi Marea Britanie nu diferă calitativ de cea rezultată în urma dezastrului argentinian. Cu un acces mai larg la rezerve internaţionale, cu o libertate oarecum mai mare în ce priveşte austeritatea instituţionalizată, Marea Britanie şi Italia prezintă totuşi scenarii asemănătoare: inflaţie de ordinul a 25% pe an, monede în curs de deteriorare şi termeni ai comerţului înrăutăţiţi, datorii externe de 45, respectiv 19 miliarde de dolari, lipsa de vlagă a mişcărilor muncitoreşti organizate în aceste ţări etc.

Din acest punct de vedere, aşadar, e clar că ideile tradiţionale despre “militantismul” muncitoresc trebuie întru totul înlăturate în condiţiile unei depresiuni. Căci situaţiile din Argentina, Italia şi Marea Britanie sînt fiecare în felul lor ilustraţii perfecte ale limitelor simplului “militantism”, fie că acesta se exprimă în greve spontane, în ocuparea de fabrici şi locuinţe, în rezistenţa la ciuntirea serviciilor sau în creşterile salariale (cîştigate de muncitorii sindicalizaţi) din perioada 1968-1977, fie că el se prezintă sub forma dezastrelor grevelor generale din 1919-1920 (Italia) sau 1926 (Marea Britanie). În cazul în care, la un moment dat pe parcursul crizei, cînd clasa capitalistă nu mai poate face nici un fel de concesii, clasa muncitorilor nu e pregătită să depăşească protestele, oricît de vehemente, la adresa înrăutăţirii condiţiei sale, rezultatul va fi ceea ce s-a întîmplat în Chile în 1973 sau în Argentina în 1976. La un anumit moment al dezvoltării sale, criza “economică” devine o criză prin excelenţă politică, redusă în esenţa ei la chestiunea destul de neechivocă a cine controlează statul, iar o mişcare a clasei muncitoreşti nepregătită, în acea clipă, pentru a cere să vadă cărţile blufului clasei capitaliste şi să preia conducerea – e terminată.

Din acest punct de observaţie se poate judeca însă în mod corespunzător şi comportamentul nesăbuit al diverselor grupuri de “stînga” din Marea Britanie şi Italia. Grupurile troţkiste britanice sînt exemplul cel mai bun pentru cum anume să maimuţărească, pur şi simplu, diversele expresii “militante” ale clasei muncitoreşti britanici; cel mai adesea, aceste grupuri cad pînă şi sub nivelul apelurilor pentru salvarea locurilor de muncă prin controlul asupra importurilor, apeluri lansate de guvernul laburist. Troţkiştii nu anunţă nicio ruptură clară între ei şi Partidul Laburist Britanic, adică economia corporatistă de austeritate pe care vreo s-o implementeze aceasta din urmă, succesul unor asemenea măsuri de austeritate fiind asigurat, în parte, de alibiurile pe care le furnizează diversele grupuri militante de stînga, pentru care “politică” înseamnă doar manevre în jurul unuia sau altuia dintre grupurile laburiştilor de stînga.

În perioada 1968-1976, în toate ţările, muncitorimea a bulversat scena sectorului capitalist avansat într-un fel fără precedent în perioada postbelică. În Marea Britanie, trebuie spus fără părtinire, lupta din atelierele fabricilor nu s-a oprit nicio clipă timp de două decenii. Însă odată cu evenimentele din mai-iunie 1968 în Franţa şi din toamna lui 1969 în Italia, la care se adaugă valul de greve din Statele Unite din 1970-1971 şi acţiunile muncitorilor britanici din 1971-1972, sfîrşitul erei postbelice era anunţat la fel de clar în activitatea socială a muncitorimii, precum în crizele monetare internaţionale; cu şi mai multă precizie: revolta muncitorimii a făcut manifestă adevărata natură socială a unor asemenea crize.

Această perioadă de militantism muncitoresc reînnoit s-a schimbat totuşi destul de radical în 1973-1976, mai ales în ce priveşte ţinta sa. În timp ce în 1968-1973, luptele dintre clase au fost caracterizate de dispute despre prerogativele de gestiune din atelierele uzinelor şi despre condiţiile de muncă, la care se adaugă luptele pentru salarii directe, spectrul depresiunii mondiale s-a înălţat spre sfîrşitul lui 1973 şi a silit aceste lupte, la fel de militante în Marea Britanie şi în Italia (ulterior în Portugalia şi în Spania), să se replieze pe terenul salariilor şi al asigurării locurilor de muncă. Răspunsul capitalist la criză, în ţări în care condiţiile politice au permis, a fost acela de a folosi criza pentru o raţionalizare la scară largă; prin urmare, în cadrul “refacerii” vest-germane, spre începutul lui 1976, economia aproape că a atins niveluri ale producţiei anterioare recesiunii, fără însă ca şomajul să se reducă în mod semnificativ. Măsuri asemănătoare au fost implementate în Franţa şi Japonia; astfel, în ţări în care şomajul n-a depăşit niciodată 1% în perioada postbelică, o rată permanentă a şomajului de cel puţin 5% a devenit soluţia pe moment la “surplusurile” acumulate anterior.

Pentru clasa muncitoare nu există ieşire din acest cerc vicios al înrăutăţirii condiţiilor. În octombrie 1976, o simplă ameninţare cu greva a marinarilor britanici a fost suficientă pentru a reduce cu cinci cenţi lira sterlină pe piaţa valutară internaţională; în mod asemănător, virarea împrumutului de urgenţă de 3,9 miliarde de dolari, pe care FMI l-a promis Marii Britanii, va fi cu siguranţă “revizuită” în caz că vreunul dintre sectoarele mişcării muncitoreşti britanice trece peste linia “sacrificiilor egale” şi a “contractului social”, aşa cum pare foarte probabil că se va întîmpla în 1977. În momentul în care constrîngerile concertate exercitate de datoriile externe de 45 de miliarde de dolari, de deficitele comerciale cronice şi de o monedă fără valoare nu vor mai permite niciun spaţiu de negociere, nu va mai exista niciun fel de “luptă de tranziţie” pentru muncitorime. Economia capitalistă britanică se menţine ori se prăbuşeşte în funcţie de bunele impresii ale agenţiilor publice sau private din cadrul finanţelor internaţionale. Într-un asemenea context, militantismul tradiţional al mişcării muncitoreşti britanice trăieşte, literalmente, pe un timp primit cu împrumutul. “Stîngiştii” care preamăresc paralizia permanentă a companiei British Leyland, provocată de grevele spontane şi de fiascoul înregistrat de falimentele “gestionate de muncitorii înşişi” (e.g. Triumph Motorcycle Works), nu fac nimic altceva decît să gireze un militantism fără rost care e cu totul necorespunzător dimensiunilor crizei. Combativitatea exprimată în asemenea situaţii locale trebuie transformată într-un atac mult mai cuprinzător împotriva întregului sistem social. Altfel, ea nu va face decît să hrănească – temporar – cele mai rele iluzii.

Situaţia din Italia nu e deloc diferită. Încercarea jalnică a Partidului Comunist Italian (PCI) de a cogestiona austeritatea împreună cu guvernul Andreotti va eşua odată cu prima revoltă muncitorească împotriva austerităţii, iar grevele din noiembrie 1976 sînt deja de rău augur pentru Berlinguer, prietenii săi şi înclinaţiile lor ministeriale. La fel ca în Marea Britanie, aşa-numita “extremă stîngă” din Italia se mulţumeşte cel mai adesea cu a fi opoziţia loială a opoziţiei loiale. În Marea Britanie: şuşotind în urechile Tribune Group al Partidului Laburist Britanic. În Italia: prelungind militantismul muncitoresc răzleţ al PCI.

Dacă “socialismul într-o singură ţară” a fost o absurditate acum cincizeci de ani, el e cu atît mai mult aşa ceva astăzi. Dacă mişcările muncitorimii din Marea Britanie şi Italia decid s-o rupă cu regimurile lor de austeritate, ele se pot merge doar în direcţia preluării nemijlocite a puterii; într-o asemenea luptă, ele vor trebuie să confrunte forţele concertate ale tuturor puterilor capitaliste majore cu o perspectivă a revoluţiei mondiale – sau să dispară.

Primii paşi ai unui guvern de muncitori care ar obţine puterea într-o ţară capitalistă avansată, cum ar fi, de pildă, Marea Britanie sau Italia, trebuie în mod necesar să ţintească la a organiza lupta împotriva sistemului comercial mondial dominat de Statele Unite. Bineînţeles, repudierea datoriilor externe ale unor asemenea ţări ar distruge de la sine pieţele de capital de eurodolari, împreună cu cele din Statele Unite, şi ar reprezenta un imbold puternic pentru ţările din Lumea a Treia, care au datorii externe (multe pe termen scurt) în valoare de 150 de miliarde de dolari şi care s-ar asocia cu siguranţă luptei. (Nu presupunem nicio clipă că sectorul capitalist avansat va sta cu mîinile în sîn, dar e nevoie totuşi să schiţăm în mare măsurile strategice de luat.) Sarcina guvernului de muncitori în chestiune ar fi, deci, pe lîngă exportarea revoluţiei în toate ţările capitaliste avansate, reconstituirea producţiei mondiale pe baza unui triunghi comercial de tranziţie, care s-ar trasa între acest guvern şi ţări aliate din sectorul avansat, din blocul CAER şi din Lumea a Treia. Printr-o asemenea strategie, guvernul muncitoresc ar putea contrabalansa întrucîtva represaliile pe care le-ar administra Statele Unite şi aliaţii ei rămaşi, punînd astfel sub semnul întrebării poziţia de lider mondial a S.U.A. Spre deosebire de istoria timpurie a Uniunii Sovietice, izolată comercial de blocada capitalistă şi boicotată tot timpul politic (asta pînă cînd era fronturilor populare a adus-o iar în vogă), primul guvern de muncitori din sectorul capitalist avansat va putea recurge la ajutorul unui bloc virtualmente mai puternic, format din partenerii comerciali din Lumea a Treia şi CAER, care, fiecare din raţiuni proprii (oricît de diferite de revoluţia socialistă), vor fi interesaţi să scape de obada impusă de economia mondială bazată pe dolar.

Aşadar, în ţările din sectorul capitalist avansat, în pofida diferenţelor de ritm dintre criză şi lupta de clasă, o perspectivă revoluţionară trebuie să se vadă pe sine ca parte a unei strategii mondiale de creştere comercială şi să se orienteze, în lupta de zi cu zi, după un asemenea program. Muncitorimea din unele ţări (e.g. Argentina, Portugalia) a arătat, chiar dacă prin carenţele sale, că absenţa unei strategii globale operează ca un factor politic nemijlocit în orice sector naţional dat. În cadrul loviturii de stat portugheze din 1974-1975, clasa muncitorească ştia că nu existau speranţe ca ea să deţină puterea de una singură; aşadar, cunoaşterea situaţiei internaţionale a ajuns să intervină în mod nemijlocit în desfăşurarea evenimentelor. Chiar mai mult decît în ciclul revoluţionar din 1917-1923, sistemul capitalist e, astăzi, un întreg profund interdependent şi este organizat ca atare; cadrul pur naţional, necorespunzător deja pe atunci, e de-a dreptul paralizant astăzi.



VIII. Strategia capitalistă: depresiune controlată, fascism, război mondial



Încă din 1969-1971, sistemul capitalist mondial, aşa cum l-am descris mai sus, a fost prins în capcana spiralei descendente a restrîngerii producţiei, împestriţate cu progrese alimentate de inflaţie, dar acestea n-au avut însă nicio semnificaţie pe termen lung. Mecanismelor puse în mişcare pentru confruntarea crizei le-a luat mai mult de şase decenii de declin capitalist pentru a se forma. Statele din sectorul capitalist avansat, în frunte cu Statele Unite, Germania de Vest şi Japonia, trebuie să organizeze o restrîngere a producţiei, învăţînd să gestioneze proliferarea tot mai sălbatică a datoriilor interne şi internaţionale între polul expansiunii inflaţionare şi cel al îngustării deflaţionare descrise mai sus. În timp ce, pe plan internaţional, acumularea primitivă a resurselor Lumii a Treia şi, pe plan intern, ciuntirea veniturilor reale ale clasei muncitoreşti sînt păzite în mod corespunzător, sistemul mondial dominat de Statele Unite trebuie totuşi să-şi păstreze capacităţile militare sau măcar porţiuni din ele pentru o eventuală confruntare militară cu blocul estic. Sistemul nu mai are unde să se extindă. Astfel, ne putem aştepta ca în viitorul foarte apropiat Statele Unite şi aliaţii ei să înceapă convertirea economiilor din ţările lor de la o formă specifică statului social-militar, aşa cum s-a dezvoltat ea în perioada 1933-1973 în Statele Unite, către o formă mai pură de economie militarizată – fără garanţii sociale.

Singura bază pe care se poate organiza o economie militarizată va fi lărgirea reînnoită a creditului de stat, în primul rînd pentru a finanţa bugetul militar însuşi, dar şi pentru a mobiliza resursele şi munca civilă necesare. Asta se va întîmpla după ce rata falimentului va fi ras datoriile sectoarelor mai plăpînde ale capitalului, aşa cum s-a întîmplat în Germania perioadei 1929-1933. Dacă, aşa cum e deja cazul în sectorul avansat, solvabilitatea statului însuşi e problematică, acesta va trebui să recurgă la forme de credit precum infamele “poliţe MEFO”, utilizate de regimul nazist pentru a finanţa producţia între 1933 şi 1938.11 Drepturile Speciale de Tragere sau “aurul de hîrtie” emis de Fondul Monetar Internaţional reprezintă forma pînă acum cea mai avansată a unui asemenea instrument şi e una dintre piesele de rezistenţă ale strategiei economice internaţionale elaborate de un FMI dominat de Statele Unite.

Bazîndu-se pe restrîngerea producţiei reale, înmulţirea controlată a titlurilor capitaliste, încetarea completă a investiţiilor în producţie şi întreţinerea utilajelor, accelerarea economică forţată şi reducerile de salarii pot ajuta clasa capitalistă internaţională să-şi păstreze o vreme cotele de profit şi alţi indicatori de creştere pe hîrtie.12 Totuşi, la fel ca în cazul “miracolul economic” schachtian din 1933-1936, o asemenea organizare a economiei, cu o producţie reală puternic restrînsă, poate fi doar hiperinflaţionară. La un moment dat, proliferarea titlurilor de hîrtie descrisă în subcapitolul al II-lea va cere o conversie în bogăţie reală sau o inevitabilă prăbuşire; asta se va întîmpla fie prin hiperinflaţie urmată de o deflaţie abruptă, fie pur şi simplu prin deflaţie nemijlocită. Aşadar, conversia în active fixe prin expansiune forţată va fi singura cale de urmat.

Oricare va fi combinaţia dintre lărgirea creditului de stat, producţia de război, intensificarea acumulării primitive şi restrîngerea producţiei reale, viitorul populaţiei muncitoreşti într-un asemenea sistem mondial poate însemna doar un continuu proces de deteriorare. Într-un asemenea context, “reformismul” nu e doar imposibil; a mobiliza voinţa de rezistenţă a muncitorimii doar în cadrul unui militantism local lipsit de orice speranţă e profund demoralizant şi reacţionar.



IX. Care trebuie să fie răspunsul muncitorimii la această criză?



Aflată într-o situaţie în care militantismul reformist din perioada anterioară lui 1973 nu mai funcţionează, în ultimii trei ani clasa muncitorească americană a suferit o suită aproape neîntreruptă de înfrîngeri. Statele Unite sînt, de fapt, singura ţară capitalistă majoră în care salariile forţei de muncă angajate (luat ca întreg) n-au ţinut pasul cu inflaţia din perioada 1973-1975, iar nivelul de trai al clasei muncitoreşti fie a stagnat, fie s-a înrăutăţit începînd cu 1965. Printre grevele industriale majore din ultimii trei ani, doar greva Teamster din primăvara lui 1976 şi greva încrîncenată organizată de United Rubber Workers în vara lui 1976 pot fi văzute ca atenuînd cît de cît tendinţa de austeritate. Cu ocazia noului val de concedieri care vor rezulta din iminenta înrăutăţire a situaţiei în cadrul producţiei, toate aceste victorii vor apărea ca simple iluzii. La celălalt capăt al spectrului, de la New York la San Francisco, înfrîngerea funcţionarilor publici a fost totală, nemaivorbind de declinul rapid al puterii de cumpărare de care dispun forţa de muncă neorganizată, şomerii şi populaţia trăind din ajutoare sociale sau alte venituri fixe. Cînd economia militară a bunăstării sociale se transformă într-o economie militară pur şi simplu, fără alte pretenţii, chestiunea stringentă devine nu rata salarizării sectorului public, ci chiar existenţa sa, aşa cum demonstrează destul de clar “soluţia” la criza fiscală new-yorkeză.

Acest tipar al simplei conservări a nivelului de venit al forţei de muncă sindicalizate, împreună cu declinul general al altor pături ale populaţiei angajate (de la diverşii mic-burghezi la păturile de mijloc), a dominat cea mai mare parte a sectorului capitalist avansat în perioada 1973-1976. În cadrul următoarei prăbuşiri a producţiei, toate sectoarele forţei de muncă vor avea de-a face cu patroni publici şi privaţi aflaţi în pragul falimentului şi, prin urmare, vor dispune de un spaţiu de manevră redus la zero. Atunci imposibilitatea formelor de rezistenţă pur sindicaliste, deja evidentă în perioada 1973-1976, va scoate la iveală şi neputinţa sindicatelor izolate în privinţa prevenirii unor reduceri salariale drastice.

Într-o asemenea situaţie, sarcina socialiştilor revoluţionari este, ca-ntotdeauna, aceea de a obţine unitatea clasei muncitoreşti. Posibilitatea unei asemenea unităţi, ca necesitate programatică, devine şi mai tangibilă într-o perioadă de contracţie economică generală. Singura alternativă la un răspuns care să implice întreaga muncitorime e acceptarea pasivă a ciuntirilor salariale sau militantismul fără perspective, ceea ce poate duce doar la un dezastru pe termen scurt.

Cheia tipului de intervenţie necesar e un program revoluţionar. Un asemenea program nu poate fi, de fapt, decît o expunere cît mai completă a primilor paşi pe care trebuie să-i facă un guvern de muncitori care a preluat puterea. Ceea ce trebuie lămurit e necesitatea ca muncitorii organizaţi să se pregătească pentru gestionarea societăţii şi a producţiei. Asta nu poate fi obţinut prin discursuri frumoase despre “controlarea producţiei de către muncitorime”, ci trebuie să primească un conţinut cît se poate de concret, schiţat în termenii necesităţilor productive reale, iar asta înainte de preluarea puterii. Conţinutul concret al democraţiei muncitoreşti reale e crearea unei pături avansate a muncitorilor care, colaborînd cu intelighenţia revoluţionară, ştie ce e de făcut cu aparatul de producţie odată ce acesta a fost smuls clasei capitaliste.

În continuare, în acord cu perspectiva internaţională schiţată mai sus, discutarea concretă a producţiei socialiste poate deveni o forţă tangibilă directă în cadrul luptelor parohiale în curs, care cu siguranţă că vor persista atîta timp cît nu va avea loc o ruptură calitativă în cadrul clasei. Cu falimentul ce ameninţă tot mai mult întregul sistem, orice avans al clasei muncitorilor trebuie să se adreseze în mod direct crizei în întregul ei.

Criza fiscală din oraşul New York e o ilustrare nemaipomenită a acestei probleme. Oraşul era pe punctul fie de a nu-şi plăti ori de a-şi reorganiza datoriile masive, fie de a suferi o scădere drastică în ce priveşte serviciile sociale şi nivelul de trai. Cea mai vagă autoapărare a angajaţilor primăriei şi a populaţiei în general trebuia în mod necesar să pună sub semnul întrebării plătirea acestor datorii, a căror nerecunoaştere ar fi distrus întregul sistem american de credit la fel de eficace cum ar face o decizie similară din partea unei ţări din Lumea a Treia (iar datoriile oraşului New York sînt mai mari decît acelea ale majorităţii ţărilor din Lumea a Treia). Spre deosebire de perioadele de expansiune, cînd echilibrul fundamental de forţe e mai puţin bine definit, într-o criză a reproducerii reduse pasul următor de la sine-nţeles al oricărui sector particular al mişcării muncitoreşti cere o luptă la nivelul întregului. Simpla nerecunoaştere a datoriilor oraşului de către o grevă generală n-ar fi făcut decît să împingă problema la un nivel mai înalt: sursa finanţărilor viitoare. La acest nivel, problema creării unei surse internaţionale alternative de credit devine o chestiune practică imediată. Muncitorii din primăria New York-ului se confruntau şi încă se confruntă cu nimic mai puţin decît concentrarea instituţională a sistemului global. Pînă şi a pune problema luptei de zi cu zi în aceşti termeni înseamnă să alterezi calitativ întregul cadru prin care mişcarea muncitorească organizată şi alte straturi ale muncitorilor înţeleg situaţia lor, iar asta sileşte în mod necesar clasa muncitorilor să înceapă a fi responsabili pentru producţia globală, care e singura semnificaţie pe care o poate avea revoluţia socialistă.



TABELUL NR. 9



Dar agitaţia şi propaganda despre natura crizei şi a caracterului mondial al paşilor imediaţi de făcut pentru a o redresa sînt lipsite de sens fără organizare politică. Expresia organizaţională majoră a acestui tip de intervenţie trebuie să fie un corp colectiv care să subîntindă întreaga clasă muncitorească şi care e constituit din muncitori angajaţi şi neangajaţi, împreună cu populaţia care trăieşte din ajutoare sociale şi aliaţii simpatizanţi ai clasei muncitoreşti (tehnicieni, intelectuali, studenţi). Eforturi de organizare precum cele ale Consiliului Şomerilor, creat de Partidul Muncitorilor Americani în Toledo, Ohio, în 1933-1934, care a jucat un rol crucial în celebra grevă Auto-Lite, mobilizînd mii de muncitori şomeri pentru a transforma greva aflată pe punctul de a fi înfrîntă unei mărunte, împresurate filiale locale a U.A.W. [United Auto Workers – Sindicatul Muncitorilor din Industria de Automobile], sau impulsurile de organizare precum cele ale I.W.W. [Industrial Workers of the World – Muncitorii Industriali ai Lumii] sînt aproximări mai bine cunoscute ale propriilor noastre concepţii strategice.

În timp ce forma efectivă a intervenţiei unei asemenea organizări va fi determinată de creşterile şi scăderile situaţiei tactice imediate, centrul activităţii sale trebuie să se concentreze în mod clar în jurul sprijinului de grevă şi a încercării de a transforma luptele pe cale de a fi înfrînte, defensive ale sectoarelor izolate din cadrul forţei de muncă în lupte ofensive pentru reproducere lărgită. (Evident, abia în jurul unui asemenea program pot fi mobilizate şi alte pături ale clasei muncitoreşti care să sprijine asemenea lupte.) Procesul grevei de masă care va anunţa schimbarea de direcţie a derutei actuale a mişcării muncitoreşti, împreună cu intervenţia lărgită a organizării care să cuprindă întreaga clasă a muncitorilor cei mai avansaţi, este “şcoala” în care necesităţile programatice ale preluării producţiei de către clasa muncitorilor ca întreg proliferează şi sînt asimilate de un număr tot mai mare de muncitori. Din instituţiile cuprinzînd întreaga clasă se dezvoltă, la rîndul ei, o avangardă a muncitorilor, intelectualilor, tehnicienilor şi a altor pături sociale care funcţionează ca “personal general” al mişcării.

Ceea ce e indispensabil, oricare ar fi forma finală a crizei în care clasa muncitorească va ajunge efectiv la putere, e crearea unei pături cît mai largi de muncitori care sînt competenţi în materie de program şi, dincolo de această pătură, recunoaşterea în straturi mai largi ale populaţiei că un asemenea program şi o asemenea pătură există drept unica alternativă la deteriorarea continuă a condiţiei muncitorilor sub puterea capitalistă.



Traducere de Alexandru Polgár

1 Acest conţinut politic, deşi în aparenţă latent pe perioade îndelungate ale prosperităţii capitaliste, i.e. ale valorizărilor capitaliste ale bogăţiei, devine vizibil în mod limpede în perioade de criză şi face să devină ridicole modelele sau proiecţiile excesiv de matematice ale activităţii economice capitaliste.

2 În 1975, produsul naţional brut al S.U.A. a fost 1 499 de milioane în dolari actuali; cheltuielile guvernamentale pentru acelaşi an au fost de 313,4 miliarde de dolari la nivel federal, cu un plus de 270 de miliarde de dolari la nivel de stat şi local (United Nations Statistical Yearbook [Anuarul statistic al Naţiunilor Unite], 1976).

3 Din cîte ştim, după Marx, doar doi teoreticieni au contribuit la a înţelege permanenţa acumulării primitive ca trăsătură a capitalismului: Rosa Luxemburg (Acumularea capitalului, 1913) şi, în zilele noastre, L. Marcus (Dialectical Economics, 1975).

4 Investiţiile directe americane în străinătate au ajuns de la 11,8 miliarde de dolari în 1950 la 19,4 miliarde în 1955, prezentînd ulterior următoarea tendinţă de creştere: 1958 – 27,4 miliarde de dolari; 1961 – 34,7 miliarde de dolari; 1965 – 49,5 miliarde de dolari; 1967 – 59,5 miliarde de dolari; 1970 – 78,2 miliarde de dolari (sursa: Historical Statistics of the U.S. [Statisticile istorice ale S.U.A.]). O comparaţie între aceste cifre şi acelea ale investiţiilor interne americane poate da o bună aproximare a procesului de scădere a investiţiilor în economia americană; acest proces e dominant de mai bine de douăzeci de ani (în raport cu 1976, data scrierii textului) şi reprezintă contextul real a ceea ce cîţiva ignoranţi au numit “societate postindustrială”.

5 NOTA de negăsit, la el in text e marcat cu un “1” fara paranteze (parantezele fiind conveţia notelor în restul textului).

6 Pe lîngă faptul de a articula linia de conduită a fracţiunii capitalismului francez bazat pe economia internă, poziţia „anti-americană” a lui de Gaulle a fost, în parte, în favoarea unui consum intern şi internaţional mai larg. De pildă, investiţiile americane din cadrul industriei franceze au crescut după ce, în 1967, personalul militar american a părăsit Franţa. Mai mult, retorică „anti-americană” a fost masiv dezumflată în urma grevei generale din mai 1968. Spaţiul de manevră al regimului gaullist se situa în cadrele expansiunii capitaliste mondiale. În august 1976, odată cu părăsirea guvernului Giscard d’Estaing de către Jacques Chirac, această mişcare şi retorica ei au revenit în forţă într-o perioadă de prăbuşire, obţinînd reunificarea cu forţele franceze de extremă dreaptă, care niciodată nu i-au iertat lui de Gaulle independenţa Algeriei. Prin urmare, într-un manifest pentru renaşterea gaullismului care păstrează mult din vechea retorică, o personalitate gaullistă precum Alexandre Sanguinetti putea să scrie: „Ceea ce le lipsea [miniştrilor de finanţe din perioada interbelică] a fost capacitatea de a administra finanţele şi economia, priceperea de a le ghida prin crizele economice. 1929 a fost proba decisivă. În acest sens, voi spune ceva ce poate trece drept un sacrilegiu: cred că a existat un singur om pe lume care să fi rezolvat această problemă, un anumit Hjalmar Schacht, care, vai, se afla în slujba lui Hitler; mi se pare însă că el a găsit soluţii pe care ceilalţi nu le-au văzut” (A. Sanguinetti, Une Nouvelle resistance [O nouă rezistenţă], Paris, 1976, p. 82). Mişcarea Chirac, înarmată cu asemenea teoreticieni, combină astfel, la un nivel uşor mai avansat, bonapartismul plebiscitar şi impetuosul program de austeritate tipic fascismului.

7 De-monetizarea aurului e unul dintre aspectele fundamentale ale strategiei americane pentru gestionarea acestei depresiuni. Deficitele permanente înregistrate de balanţa de plăţi în perioada postbelică au subminat în întregime monopolul american, aflat în vigoare de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial, asupra rezervei mondiale de aur. Odată ce, la începutul perioadei 1957-1958, dolarul s-a dovedit a nu mai fi imun la legile care guvernează monedele de-a lungul întregii istorii capitaliste, dorinţa guvernului american de a păstra poziţia sa privilegiată în centrul economiei mondiale a cerut o impunere continuă şi cu orice preţ a dolarului ca monedă de rezervă internaţională. Guvernul american ştia foarte bine că doar asentimentul restului lumii de a accepta bucăţica verde de hîrtie face posibilă o asemenea hegemonie, iar o schimbare în direcţia aurului ca bază a unei unităţi monetare internaţionale, avînd în vedere penuria de aur de la Fort Knox, putea să aibă loc doar în dezavantajul Statelor Unite. Aşadar, în perioada 1968-1970, Statele Unite au inventat şi implementat, prin FMI, Drepturile Speciale de Tragere (DST), care înlocuiesc aurul cu bucăţi de hîrtie, păstrate, la fel ca acesta, în băncile centrale, drept parte a rezervelor lor. DST au constituit aproximativ 5% ale tuturor rezervelor internaţionale spre finele lui 1974. E de-nţeles, desigur, că ţări precum Franţa, care a intrat în posesia unei mari părţi din aurul deţinut înainte de Statele Unite, dată la schimb pentru o parte modică din industria Franţei, aveau alte planuri. Dorinţa Statelor Unite era aceea de a scăpa o dată şi pentru totdeauna economia mondială de „fetişul aurului”; recunoscînd că, în vremuri în care valorile pe hîrtie se autonomizează, asemenea fetişuri devin lucrul cel mai important ca depozite de valoare, alte ţări au avut dreptate să se îndoiască de faptul că FMI, care emite DST, va schimba radical această superstiţie.

8 Vînzările de armament dinspre sectorul avansat înspre ţările din Orientul Mijlociu au fost de h.1 miliarde de dolari şi 3 miliarde în 1973, respectiv 197X, în comparaţie cu 285 milioane de dolari în 1965. Vînzările de armament către America Latină au fost de X76 şi X08 milioane de dolari pentru aceeaşi perioadă. „Începînd cu octombrie 1973, ţări cu precădere din Europa Occidentală căutau afaceri cu armament în ţările OPEC pentru a-şi asigura rezerve de ţiţei. Ca parte a angajării sale generale de partea dezvoltării ţărilor din Lumea a Treia, Franţa a făcut recent o vînzare de 1,2 miliarde de dolari de bombardiere Mirage către Egipt şi şi-a asigurat noi contracte cu Organizaţia Arabă pentru Industrializare (AOI), o corporaţie de stat producătoare armament, susţinută de Egipt, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Qatar” (Financial Times, 1 decembrie 1977).

9 Într-un interviu acordat săptămînalului german Der Spiegel, Yemani, ministrul ţiţeiului din Arabia Saudită, a făcut clar acest lucru, arătînd dorinţa saudiţilor de a păstra la putere guverne conservatoare în Europa Occidentală şi ameninţînd cu spectrul unei noi blocade a ţiţeiului în caz că s-ar găsi devieri de stînga în politica vreuneia dintre ţările vest-europene.

10 În Argentina, junta generalului Videla, care a preluat puterea pe 24 martie 1976 şi, în ce priveşte represiunea şi restaurarea ordinii, se autoprezenta ca alternativa „civilizată” la regimul Pinochet din Chile, a operat represalii ce fac experienţa chiliană să pălească. După ce a forţat mişcarea muncitorească organizată să intre în ilegalitate şi a pus detaşamente paramilitare criminale pe urmele mişcării ilegale Ejercito Revolucionario Popular (ERP), regimul Videla şi-a îndreptat atenţia spre elementele liberale şi relativ apolitice ale intelighenţiei şi elitei tehnologice din Argentina. Fără să se mulţumească cu interzicerea lucrărilor lui Marx şi Freud, junta a pus în afara legii toate lucrările ştiinţifice utilizînd cuvinte ca „materie”, „material” etc. (Nouvel Observateur, 2/28-3/6/77). În plus, au fost arestaţi zeci de oameni de ştiinţă, tehnicieni şi psihiatri. Totuşi, pînă azi regimul a eşuat în a ţine în frîu muncitorimea; după capitularea mizerabilă a sindicatelor peroniste în 1973-1975, aceasta a opus o rezistenţă exemplară şi foarte eficace împotriva forţelor armate. Pînă în clipa de faţă, încetiniri ale producţiei, greve spontane şi întreruperi periodice ale serviciilor publice au reuşit să oprească regimul în a-şi impune programul său de „brazilianizare” totală a clasei muncitoreşti (Le Monde diplomatique, ianuarie 1977). La fel cum prăbuşirea din 1928 a economiei chiliene anunţa depresiunea mondială din 1929, barbarizarea care a curpins Brazilia, Uruguay, Chile şi Argentina (ultimele trei doar după 1973) menţine la marginile sistemului reacţionarismul ce pîndeşte acum centrul, Italia şi Spania fiind ţintele clare şi imediate ale unei tactici perfecţionate la Rio de Janeiro şi Buenos Aires.

11 Poliţele MEFO, numite astfel după semiprivata Metallurgische Forschungsgesellschaft, m.b.H., înfiinţată în 1933 de către Reichsbank şi patru producători de armament, au utilizat un capital de bază de 100 000 de RM [Reichsmark] pentru a emite credite în valoare de 12 miliarde de RM [Reichsmark]: un coeficient de îndatorare de 1200:1. Această metodă a lărgirii creditelor a avut cu siguranţă un impact inflaţionar asupra economiei germane.

12 Pînă şi anumite facţiuni ale comunităţii americane de afaceri au rămas cu gura căscată cînd au auzit de dezinteresul cu care a tratat Carter promovarea investiţiilor. Business Week (1/31/1977), de pildă, într-un articol intitulat „Presiunile lui Carter pentru o creştere prin intesificarea muncii”, relatează că „pesimismul profund [al lui Carter] în ce priveşte capacitatea guvernului de a stimula investiţiile ar părea să dicteze o suită de măsuri care să încerce mai curînd reducerea costurilor utilizării muncii decît pe acelea ale capitalului”. Business Week a rezumat astfel esenţialul strategiei capitaliste din această perioadă.